Suprematismul sculpturii cinetice

Suprematismului sculpturii cinetice poate fi luat în considerare din trei perspective: cea a abordării filosofice a mişcării în sculptură, cea practică a sculptorului şi cea ştiinţifică, plecând de la ştiinţe precum cibernetica, fizica, matematica, biologia neurologia. În opinia mea, suprematismul în artă prin cinetism se referă la supremaţia sensibilităţii plastice realizată prin mişcare. Aşa cum pătratul negru pe fond alb al lui Malevich nu reprezintă nimic existent, aşa trebuie şi sculptura cinetică să evite reprezentarea mişcării unor realităţi preexistente operei de artă, iar artistul cinetic trebuie să creeze o lume, o realitate în care mişcarea să fie un element constitutiv de neînlocuit, fără de care lumea nou creată nu mai există. Astfel, arta cinetică se apropie de conceptele suprematiste ale non reprezentării în arta plastică. Mişcarea nu poate fi numai văzută, căci cine numai o vede este ca un orb care cunoaşte calea cu bastonul şi spune că a văzut drumul. Mişcarea trebuie trăită nemijlocit cu toate simţurile, dar mai ales cu simţul sensibilităţii artistice. Probabil că avem inconştient un organ de receptare al mişcării dincolo de ochi, un organ prin care suntem conectaţi la o altă dimensiune şi prin care sesizăm şi recunoaştem mişcarea autentică de cea falsă, frivolă, lipsită de conţinut. În opinia mea, nu orice formă/volum care se mişcă reprezintă sculptură cinetică aşa cum un ochi de statuie realizat în orice material nu poate exprima vederea.